Clasa Mammalia Ordin Rodentia Familia Castoridae

Gen Castor

Biberschaedel

Castor fiber

 

  1. INTRODUCERE

În prezent, în concepul general al biodiversităţii sunt incluse pe lângă biodiversitatea taxonomică sau specifică şi ecodiversitatea (biodiversitatea ecosistemică sau a habitatelor) - sau a sistemelor ecologice de suport a vieţii; biodiversitatea genetică (ce include totalitatea resurselor genetice - exprimate sau nu - care se găsesc în patrimoniul genetic al vieţii de pe Terra).

1.1 Starea ecosistemelor în România
În întreaga lume, intervenţia omului determină o scădere în complexitatea structurii ecosistemului.
O introducere în peisajul natural
Poziţia geografică a României în Europa este definită de trei elemente importante: Fluviul Dunărea, Marea Neagră şi Munţii Carpaţi.
Suprafaţa ţării este străbătută de o reţea hidrografică permanentă cu o lungime totală de aproximativ 76.000 km, fiind inclusă în bazinul hidrografic al Dunării, precum şi în bazinul hidrografic al Mării Negre.
Poluarea difuză se referă la intrări de poluanţi în mediul acvatic cu o provenienţă mai greu de identificat şi controlat (ex. poluarea din agricultură, depunerile solide şi/sau lichide în atmosferă, poluări cauzate de consumul de produse/materii prime din industria extractivă sau populaţie).
Bazinul hidrografic Mureș este situat în partea centrală şi de vest a României şi izvorăşte din Carpaţii Orientali (Depresiunea Giurgeului), Munţii Hăşmaşul Mare iar suprafaţa bazinului hidrografic (inclusiv râul Ier) este de 28310 km2 (11,7% din suprafaţa ţării). Până la graniţa cu Ungaria îşi desfăşoară albia pe o lungime de 761 km, fiind cel mai lung dintre râurile interioare ale ţării. Reţeaua hidrografică a râului Mureş are o densitate de 0,39 km/ km2. Mureşul curge în România(cea mai mare parte) şi Ungaria, pe o lungime de 761 km şi se varsă în Tisa.

1.2 Biodiversitatea

Flora şi fauna sălbatică
Prin poziţia geografică şi prin caracteristicile sale, România dispune de un potenţial ecologic variat, exprimat mai ales prin învelişul biotic.
Relieful fluviatil (de acumulare şi eroziune) este reprezentat prin: câmpii înalte, câmpii mijlocii, câmpii joase, terasele râurilor, luncile, precum şi alte forme de relief acumulativ.
Un rol perturbator în cadrul ecosistemelor îl are seceta prelungită din ultimii ani care favorizează producerea incendiilor, secarea unor bălţi, a râurilor cu cursuri temporare dar şi uscarea vegetaţiei în special a coniferelor care au o rezistenţă mai scăzută la secetă.
Un alt factor cu rol destabilizator îl au zăpezile abundente care duc la degradarea speciilor arbustive.
Râurile conferă condiţii optime dezvoltării lipanului (Tymallus tymallus) şi mrenei (Barbus barbus) în sectorul montan şi colinar, a crapului (Cyprinus carpio) şi cleanului (Leuciscus cephalus) în sectorul de câmpie.
În luncile râurilor este prezentă o vegetaţie specifică alcătuită din păduri de stejar (Quercus robur), în amestec cu frasin (Fraxinus sp), nuc negru (Junglas nigra), salcie (Salix alba), plop alb (Populus alba), ulm (Ulmus minor), cer (Quercus cerris), gorun (Quercus petraea), jugastru (Acer campestre), porumbar (Prunus spinosa), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), pajişti cu pelin negru (Artemisia vulgaris), iarbă moale (Agrostis stolonifera), coada vulpii (Alopecurus pratensis) şi pir (Agropyron repens) ce alternează cu terenurile agricole.
Lacurile. Indiferent de felul în care au apărut, sunt prezente ca lacuri naturale - în principal în zona montană şi colinară, ca lacuri de balastieră în urma exploatării pietrişului şi a nisipului, sau ca iazuri ori heleştee - în zone joase.
Impactul surselor de poluare asupra receptorilor naturali depinde atât de debitul efluent cât şi de încărcarea cu substanţe poluante (metale grele, cianuri, fenoli, detergenţi, substanţe organice, săruri minerale, ioni de amoniu).
Specii
Diversitatea de specii din spaţiul natural o reflectă pe cea a habitatelor.
Râurile, lacurile şi alte tipuri de sisteme acvatice, susţin o gamă largă din flora şi fauna acvatică şi includ specii protejate la nivel (inter)naţional. 
Vegetaţia acvatică este reprezentată de asociaţii vegetale specifice: stuf (Phragmites australis), papură (Typha angustifolia), asociaţii de Scirpetum, plante acvatice reprezentate de specii submerse: nufăr (Nymphea sp., Nuphar), ciulinul de baltă (Trapa natans), Potamogeton sp., Myriophyllum sp., Utricularia sp.
Fauna ecosistemelor acvatice include nevertebrate de o mare varietate, şi include - specii de raci (Astacus astacus), scoici de apă dulce (Anodonta cygnaea, Unio sp.), lipitori (Hirudo medicinalis), precum şi specii acvatice rare la nivel naţional (Emys orbicularis), populaţii stabile de peşti - mreană (Barbus barbus), crap (Cyprinus carpio), clean (Leuciscus cephalus), scobar (Chondrostoma nassus), linul (Tinca tinca), mihalţul (Lota lota), somnul (Siluris glanis), carasul (Carassius auratus gibelio), cega (Acipenser ruthenus), amfibieni – broasca de lac (Rana sp.), mamifere acvatice - vidra (Lutra lutra).

 

  1. MENŢIONĂRI

2.1 Teritoriu şi istorie
Fauna de mamifere acvatice este cantonată în zonele umede: râuri, pâraie, lacuri, bălţi, etc., unde condiţiile de habitat le oferă maximă protecţie şi resurse de hrană.
Din ordinul Rodentia, brebul sau castorul eurasiatic (Castor fiber) este cel mai mare rozător din Europa. Membrii familiei Castoridae au fost menţionaţi pe teritoriul Europei încă din antichitate. În România, datorită faptului că asupra lor studiile au fost sporadice şi limitate la doar câteva locaţii de pe teritoriul României, informaţiile sunt deficitare.
Castorul european a fost treptat extirpat în cea mai mare parte Europei, în mileniul trecut, în 1870 au rămas doar câteva populaţii la nivelul spațiului eurasiatic (Rosell, 2001). După numeroase reintroduceri urmate de dispersia naturală, multe ţări europene au acum populaţii de castor viabile şi în extindere, precum şi noi cursuri de apă sunt în continuare repopulate. Deşi considerat ca un mare succes în ceea ce priveşte conservarea, reîntoarcerea castorului în peisajul Europei a iscat discuţii ample între conservaţionişti, pescari şi proprietarii de terenuri, şi a creat probleme de gestionare a acestora, datorită în primul rând barajelor construite şi a comportamentului de doborâre a copacilor (Collen & Gibson, 1997; Nolet & Rosell, 1998; Collen & Gibson, 2001).
Brebii au fost o componentă importantă a mediului în regiunea baltică în ultimii 10.000 de ani. Folosiţi intens de către om, pentru blană, carne, şi produse medicinale de mii de ani, ceastă exploatare a condus la stârpirea aproape completă a brebilor din regiunea baltică după anii 1800. Programe de introducere a brebului, au fost iniţiate în prima jumătate a secolului XX, populaţiile crescând şi recuperându-se. Programele de introducere au fost completate de translocarea animalelor între ţări. Există, de asemenea, circulaţie (migraţie şi emigrare) a speciei între ţări. Pe termen lung, rolul brebilor ca element-cheie în habitatele speciilor acvatice este considerat critic în regiune, şi depăşeşte cu mult orice daune economice pe termen scurt, pe care aceştia le pot provoca (Martins et al., 1999).
Vânătoarea semnificativă a brebului a început în cel de-a treilea mileniu î.e.n. şi a ajuns la cea mai mare intensitate în primul mileniu e.n. După această perioadă, vânătoarea a regresat iar produsele brebului - blănuri şi carne - par să fi scăzut ca semnificaţie economică pe la mijlocul celui de-al doilea mileniu e.n.
Ca rezultat al exploatării omului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, teoretic nu a rămas nici un breb în regiunea baltică. Cu toate acestea, în Lituania, câteva exemplare au fost încă prezente în anii 1930, şi se pare că specia nu a fost niciodată complet eliminată în această ţară. În această regiune, declinul sau eliminarea totală a brebilor a permis, ca ecosistemelor acvatice să se dezvolte fără influenţa acestei componente biologice vitale. Astfel, zonele umede din această regiune au funcţionat într-un mod diferit în prima jumătate a secolului XX decât cu secole înainte, atunci când brebii au fost prezenţi (Martins et al., 1999).
Cele mai valoroase dintre toate produsele obţinute de pe urma brebilor, au fost glandele secretoare de castoreum. Având în vedere că o parte importantă din hrana brebului este scoarţa de salcie, acidul salicilic (Aspirina) se acumulează în  aceste glande. În timpul Evului Mediu aceste glande au fost un medicament foarte preţios şi, prin urmare, extrem de valoroase.

2. 2 Statut actual - Castorul eurasiatic (Castor fiber)
Istoria şi statutul actual al castorului eurasiatic sugerează că populaţiile descind numai din unele dintre cele mai mici populaţii (nuclee) care au supravieţuit şi pot fi mai sensibile, ca populaţii, la boli epidemice, din cauza lipsei diversităţii genetice - endogamiei (Ellegren & colab., 1993). În acest sens, există dovezi recente că numai două subspecii de castor european pot fi justificate – Castor fiber fiber si Castor fiber birulai (Ducroz, 2005). O sugestie de ameliorare a potenţialului genetic ar fi ca managerii proiectelor de introducere a brebului, pot lua în considerare amestecul de indivizi de la diverse „refugii” cât mai îndepărtate geografic. Acest lucru ar extinde diversitatea genetică în cadrul populaţiilor reintroduse, oarecum fără a compromiţe integritatea subspecifică, ca măsuri recomandate de IUCN.
În România populaţiile de breb se estimează a fi undeva peste 500 exemplare. Valoarea reală a populaţiei este, probabil, considerabil mai mare decât cifra de mai sus. Inventarul speciei nu a fost realizat decât în zone accesibile, astfel încât, ţinând cont şi de creşterea naturală, cifra reală a populaţiei poate fi mai mare.
Specia este protejată de Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră (CITES) şi este important de a concentra eforturile de conservare, inclusiv programe de reintroducere în fostul său areal (Saavedra şi Sargatal 1997) şi programe de management.

Tabel 1. Statut de protecţie


Cod N 2000

Denumire stiinţifică

Statut
IUCN

Conv.
Berna
1994

OUG
57/2007

Cartea Roşie a
Vertebratelor din România

Directiva Habitate

1337

Castor fiber Linnaeus, 1758

LC

III

III, IVA

-

II şi IV

Categorizarea speciilor conform Listei Roşii a IUCN: Dispărute (EX), Dispărute în sălbăticie (EW), Ameninţate critic (CR), Ameninţate (EN), Vulnerabile (VU), Uşor ameninţate (NT), Cu risc scăzut (LC), Date insuficiente (DD), Neevaluate (NE)

2. 3  Contextul naţional
Distribuţia şi abundenţa de mamifere mici, similare cu cea a macronevertebratelor, amfibienilor şi a păsărilor, pot fi indicatori ai sănătăţii mediului. Ele prezintă, de asemenea, abilitatea de a modela sistemele prin influenţa lor asupra solului, apei şi plantelor. Unele dintre obiective în acest studiu, sunt de a prezenta distribuţia şi abundenţa relativă a mamiferelor din zonele studiate. Sunt examinate, unele aspecte, cum ar fi dimensiunea, hidrologia şi vegetaţia pentru a obţine o perspectivă asupra caracteristicilor de habitat importante pentru menţinerea diversităţii şi a speciilor unice.
Variaţii genetice şi structura populaţiilor - Castorul eurasiatic (Castor fiber)
Izolarea geografică este una dintre mai multe modele care au fost propuse pentru a explica evoluţia în cursul speciaţiei. S-a analizat modul în care izolarea geografică poate afecta selecţia subspeciilor de castor, variind liber (Castor fiber fibra L., 1758) prin simularea unei intruziuni teritoriale, prin utilizarea de substanţe secretoare (castoreum şi secreţia glandei anale) de la un con-subspecific, precum şi un hetero-subspecific (Castor fiber albicus Matschie, 1907). Se sugerează faptul că izolarea geografică a dezvoltat abilităţi discriminatorii la Castor fiber fibra. Se crede în continuare că factorii implicati au la bază mediul ambiental.
Preferinţa pentru habitat creşte rezultatul asimetriei între titularii teritoriului şi intruşi. De asemenea, printre multe specii de rozătoare şi alte mamifere este bine cunoscut faptul că alimentaţia poate influenţa mirosul organismului (Rosell, 2004). Aceste rezultate sugerează că, brebii ar trebui să fie capabili de a selecta între indivizi, folosindu-se de nivelul lor de ameninţare şi prin comportamentul teritorial. Preferinţa de habitate poate fi un factor important de evoluţie ca o barieră pentru interacţiuni interspecifice.
Castorul eurasiatic (Castor fiber), a suferit regresii demografice extreme prin vânare excesivă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, măsurile de protecţie activă au condus la o puternică recuperare a populaţiilor ca efective numerice. C. fiber prezintă o structurare mare a populaţiilor, cuplată cu un nivel scăzut, ca ansamblu, de divergenţă genetică. Date recente sugerează o singură origine a populaţiilor de brebi prezente în Europa de Est.
Castorul eurasiatic, a fost distribuit pe întinderi mari în toate regiunile împădurite din Eurasia, precum şi în habitatele riverane specifice în tundră şi zonele de stepă. Arealul său istoric a fost extins de la Peninsula Iberică şi Marea Britanie până în Siberia de Est (Halley & Rosell, 2002). Specia a fost un element-cheie a faunei din pădurile temperate eurasiatice, în special din cauza majoră a impactului asupra mediului, prin inundaţiile din zonele joase şi doborârea de copaci maturi (Zahner, 1997). Vânătoarea excesivă, în primul rând pentru blana sa foarte căutată şi a glandei cu castoreum, împreună cu reducerea habitatului său, a cauzat o scădere dramatică în populaţiile castorului eurasiatic (Nolet & Rosell, 1998). La mijlocul secolului al XIX-lea specia a fost practic pe cale de dispariţie (Heidecke, 1986). Se estimează că, la acel moment, un total de doar aproximativ 1200 de indivizi au mai supravieţuit (Nolet & Rosell, 1998) în regiuni retrase în care aceştia au putut scăpa de presiunea vânătorii, cele mai multe dintre ele în fostul Imperiul rus.
Din fericire, reintroducerea şi stabilirea unor interdicţii privind vânătoarea au permis supravieţuirea brebului (Castor fiber) şi, mai târziu o răspândire prin recolonizare naturală şi translocare. În ultimul deceniu, acest fenomen chiar a cunoscut o creştere exponenţială, mărimea populaţiei fiind în prezent estimată la câteva zeci de mii de exemplare la nivelul arealului său specific. Extinderea este în continuare la un ritm relativ constant, şi poate fi de aşteptat ca specia să reocupe curând cea mai mare parte a arealului său istoric.
Din acest motive specifice istoriei castorului eurasiatic, caracterizată printr-o recentă şi foarte puternică recesiune a populaţiei, este probabil ca specia să fi suferit o pierdere drastică a diversităţii genetice, un factor care ar putea afecta viabilitatea populaţiei prezente şi să conducă, prin încrucişări neselective şi modificări genetice, la probleme reale de conservare (Kautenburger & Sander, 2008). Cu siguranţă o parte substanţială din fondul genetic iniţial al speciei a fost pierdut pentru totdeauna.
Cu toate acestea, observând prezenta extindere a Castor fiber în multe zone populaţiile care au rămas sunt destul de semnificative, de ajuns pentru a susţine recuperarea demografică dinamică (Halley & Rosell, 2002). Reducerea diversităţii genetice, cuplată cu efectele de fond, ar putea fi totuşi un factor important ce poate explica creşterile reduse în anumite populaţii (Nolet & Baveco, 1996).

2. 4 Contextul regional
Mamiferele sunt o componentă integrantă a majorităţii ecosistemelor. În vestul României distribuţia mamiferelor mici, nu a fost studiată de biologi la nivelul regiunii, ci doar pe zone relativ restrânse.

Figura 2 - Domeniile biogeografice Europene;
sursă - http://www.scritube.com/stiinta/arhitectura-constructii/Planul-Urbanistic-Zonal-PUZ85665.php
La ora actuală, la nivel naţional, o varietate de specii de animale cu mare valoare bioindicatoare sunt distribuite în toate regiunile biogeografice interferente.
În cadrul ecosistemelor, mamiferele au un rol bine definit în reţelele trofice, atât ca bază trofică cât şi ca prădători (Hallet şi colab., 2003), ca influenţă a structurii şi compoziţiei asociaţiilor vegetale, și mai puţin a comunităţilor de nevertebrate (Churchfield, 1990).
Evoluţia populaţiilor
Castorul (Castor fiber) a dispărut din România la începutul secolului al XIX-lea, din cauza distrugerii sale directe prin vânătoare excesivă (carne, blană, castoreum). Datele de natură istorică se rezumă la enumerarea  atestărilor documentare şi arheologice.
Statutul de vulnerabilitate al brebului a fost evaluat pe baza: Directivei Habitate (92/409/EEC şi respectiv 92/403/EEC), Convenţia de la Berna şi legea română 1198/25.11.2005 pentru actualizarea anexelor nr. 2, 3, 4, şi 5 la Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2001.

2. 5 Descriere, caracteristici (biologice şi ecologice)
Ecologie şi distribuţie
Biodiversitatea ecosistemelor - Pe teritoriul României se întâlnesc câteva tipuri de ecosisteme majore, care reprezintă şi o caracteristică a diversităţii ecologice. Astfel se pot deosebi ecosisteme de mai multe tipuri: montane, silvicole, de stepă, zone umede. O pondere deloc neglijabilă în România o au ecosistemele antropizate, cu precădere agroecosistemele. Zonele extinse, care odinioară erau acoperite de asociaţii tipice de stepă, au fost puternic transformate sub influenţa antropică în agroecosisteme, unde practic asociaţiile naturale au fost înlocuite în cea mai mare parte. Însă, şi aceste mici petece care au fost încadrate de specialişti în categoria stepelor pontice, sunt alterate de o serie de plante introduse accidental de om. Pădurile au fost de asemenea afectate de intervenţia omului. În România, pădurile continuă să ocupe o suprafaţă extinsă; totuşi, dacă se compară situaţia actuală a masivelor forestiere cu cea existentă în urmă cu circa 200 de ani se remarcă şi aici un puternic recul al pădurii.
Fig. 3. Harta vegetaţiei pe zone (posturi.wordpress.com)

Habitate naturale
Capitalul natural reprezentat de ecosisteme naturale şi seminaturale formează „suportul vieţii”, asigurând resursele pentru toate speciile de floră şi faună.
Valorile biodiversităţii formează patrimoniul natural care trebuie folosit de generaţiile actuale fără a mai periclita şansa generaţiilor viitoare de a se bucura de aceleaşi condiţii de viaţă.
Între ţările membre ale Uniunii Europene, România deţine cea mai mare diversitate biogeografică.
Habitate potenţiale pentru breb (anexa 1 D. H.):
3240 - Râuri alpine cu vegetaţia lemnoasă cu Salix elaeagnos
3260 - Cursuri de apă din câmpiile de munte cu vegetaţie de Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachian. Castorii nu depind direct de acest habitat, dar este de multe ori prezent.
3280 - Râuri permanente mediteraneene cu Paspalo Agrostidion, perdele împădurite riverane cu Salix şi Populus alba
91E0* -  Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion nicanae, Salicion albae)
92A0 - Galerii cu Salix alba şi Populus alba
Habitatul brebului, este reprezentat de malul râurilor sau pâraielor bogate în păduri luminoase formate din stejari, frasini, ulmi, arini, plopi, mesteceni, sălcii - lemn pe care-l folosesc la construcţiile lor. Brebii aleg vechile braţe ale râurilor, porţiuni de apă cu un curs slab, insule, grinduri, mlaştini şi râuleţe învecinate. Unul din rezultatele activităţii lor, este doborârea copacilor, ei reuşind să transforme puternic peisajul pe care îl populează, pâraiele mici fiind transformate în bălţi dispuse în şirag, legate între ele numai printr-un firişor de apă. Pe întinderi vaste malurile apelor pot rămâne despădurite (Filipaşcu, 1969).

 

Fig. 4. Habitat breb (foto: Gabriel Herlo)

Resurse de hrană
Vegetaţia azonală de luncă, cu caracter hidrofil şi mezofil este alcătuită dintr-o serie de specii ierboase şi lemnoase caracteristice (sălcii, plop, anin).
Este foarte eclectic în alegerile sale: scoarţă, frunze şi lujeri tineri de plante lemnoase, hydrophyte, fructe, tuberculi şi vegetaţie erbacee de pe maluri.
Plantele lemnoase sunt de ajutor ca hrană iarna. Aproximativ treizeci de specii de arbori pot fi consumate, dar salicaceele (salcie - Salix sp. Plop - Populus sp.) sunt cele mai căutate. Pe plan local, alte specii pot fi consumate masiv: sânger (Cornus sanguinea), alun (Corylus avellana), ulm de câmp (Ulmus campestris) şi anin (Alnus glutinosa). Cea mai mare parte a rosăturilor sunt trunchiuri şi ramuri de 3 cm până la 8 cm în diametru.
Din vegetaţia erbacee, pelinul negru (Artemisia vulgaris) este extrem de apreciat.
În cazul în care este disponibil plopul tremurător (Populus tremula şi P. tremuloides),  acesta este proeminent ca specie preferată (Johnston & Naiman, 1990). Sălciile (Salix sp.) pot fi importante, în zonele în care aceste specii sunt abundente s-a observat (Collen & Gibson, 2001) că, castorul poate utiliza mai puţin mesteacăn (Betula sp.) şi plop tremurător (Populus sp.).
De asemenea, s-a constatat că în cazul în care au existat puţine sălcii, brebii au apelat la mesteceni. Danilov (1995) a raportat de asemenea, că în zonele în care mesteacănul domină în pădure, el este majoritar ca hrană în dieta lor. Aninul (Alnus sp.) este adesea utilizat în baraje şi depus ca material structural, mai degrabă decât ca aliment (Margaletić et al, 2006). Conifere pot fi de asemenea utilizate şi Simonsen (1973) a constatat că, în Norvegia, ienupărul comun (Juniperus communis) şi pinul (Pinus sylvestris) a fost consumat din când în când, deşi molizii (Picea sp.) par a fi evitaţi. Cu toate acestea, brebii subzistă sezonier şi uneori pot coloniza în zonele în care structura de acoperire este aproape în întregime cu conifere. În aceste zone, plantele erbacee sunt sursa principală de alimente (Collen & Gibson, 2001).
Brebii adulţi au nevoie zilnic de 2 kg de materie vegetală sau 700 g de scoarţă şi lujeri. Brebii ies pe uscat pentru a doborî copaci, care apoi sunt transportaţi înapoi la iazurile lor pentru hrană.
Caracter ecologic
Nivelul ecologic al brebului este constituit din reţeaua de râuri, lacuri, bălţi, iazuri, pâraie de câmpie şi colinare.
Brebii sunt în întregime vegetariani, hrănindu-se cu scoarţă, frunze, lăstari de arbori, plante erbacee şi plante acvatice.
Castorul european poate coloniza ambele maluri ale cursurilor de apă. Condiţiile necesare pentru aceasta sunt:
- Prezenţă permanentă a apei, chiar în cazul în care suprafaţa sa este temporar redusă, adâncimea minimă trebuie să fie de cel puţin 60 cm;
- Prezenţa semnificativă de păduri cu predominanţă a salicaceelor tinere;
- O mică diferenţă de nivel de curs de apă, de obicei, mai puţin de  1%;
- Nepermanenţa unei mari viteze a fluxului;
- Lipsa de hidrocentrale de netrecut şi inevitabile.
Poluarea umană şi organică a apei nu sunt factori de limitare.
Brebul în prezent nu are nici un prădător semnificativ, doar vidra (Lutra lutra), fiind citată ca animal de pradă pentru animalele tinere. Printre boli, pseudo-tuberculoza (Yersinia pseudotuberculosis) este cel mai frecvent întâlnită sau citată.
Brebii construiesc barajele în primul rând în ape de mică adâncime (Naiman et al, 1986; Zurowski, 1989).
Castor fiber joacă un rol esenţial în menţinerea unui ecosistem sănătos, cu o biodiversitate bogată de tip zonă umedă. Activitatea brebilor în sistemele acvatice are un efect benefic asupra unei game largi a vieţii sălbatice. Doborârea arborilor duce la o creştere a numărului de locuri de cuibărire pentru păsările de apă, cum ar fi lişiţa şi corcodelul mare; o creştere a diversităţii vegetaţiei marginale care susţine specii, cum ar fi libelule, având un impact pozitiv şi asupra cuibăririi paseriformelor.
În timpul lunilor de vară consumă plante erbacee şi plante acvatice.
Caracteristicile climatice ale României se încadrează în condiţiile de existenţă ale brebului şi de asemenea sunt apropiate de cele din ţara de origine(Germania) ale exemplarelor introduse (Ionescu, 2006).

2. 6  Ecologie generală - Breb (Castor fiber) (L, 1758)
Regn: Animalia
      Încrengătură: Chordata
                  Subîncrengătură: Vertebrata
                              Clasă: Mammalia
                                          Ordin: Rodentia
                                                      Subordin: Sciurognathi
                                                                  Familie: Castoridae

 

Dimensiune:

  • lungime(cap+trunchi): 90-110 cm
  • lungimea cozii: 30-45 cm

Înăltţme (la greabăn): 30-60 cm
Greutate: 18 - 20 kg


Fig. 4 - Castor fiber (Brebul): 1 – adăpost, 2 – intrarea în vizuină, 3 – urme, 4 – rosături, 5 – lăsături (Barret, P., MacDonald, D., 2005. Guide complet des mammifères de France et d'Europe)

La început, după o nouă colonizare naturală/artificială, arealul de extindere prin apă este rapid, dar expansiunea populaţiei este relativ lentă. Aceasta se pare a se datora selectării brebului, în primul rând, a celor mai bune habitate disponibile, mai degrabă decât ocuparea celor mai apropiate de teritoriul lor natal sau a locului de introducere. De asemenea, este dificil să găseaşcă un partener în suprafeţe mari, neocupate, de teritorii acvatice, şi se pare că circulă pe distanţe mari în timp ce caută un nou teritoriu. Cifrele extreme ale deplasărilor de cca. 200 km care traversează un bazin acvatic, au fost raportate, ambele pentru animale ce se deplasează în ape necolonizate (Ducroz et al, 2005).
Ca ecologie generală şi comportamentală, brebii sunt foarte sociali şi teritoriali, animale care trăiesc în mod normal, ca o unitate de familie (colonie), formată din doi adulţi (părinţi), juvenili născuţi în anul precedent, şi pui din anul curent (Rosell et al, 1998).
Puii sunt născuţi în mai-iunie şi în general, cei de doi ani, şi ocazional, cei în vârstă de un an, părăsesc colonia parentală pentru a trece la noi teritorii. În cazul în care aceşte exemplare dispersate nu reuşesc să stabilească teritorii proprii, aceştia pot reveni la coloniile parentale (Hartman, 1994). Familiile de castor european constau din aproximativ 4-5 indivizi, din care numai o pereche sunt adulţi.
Dispersarea apare, de obicei, în jurul vârstei de 2 ani. Arealul şi calea dispersării tind să urmeze malurile apelor, mai degrabă decât trecerea barierelor naturale (culmi, creste). Dispersia individulă, la vârsta de 2 ani, tinde să acopere noi teritorii ce se întind mai mult decât coloniei familiale (în timpul verii), iar de obicei, masculii se deplasează mai departe decât femelele datorită grijei materne pentru pui (Wheatley, 1997). Van Deelen (1996) considerată mare variaţie în datele de dispersare şi stabilire şi care sugerezează existenţa unei subpopulaţii estivale de brebi „tranzitorii”, neataşaţi coloniilor „tradiţionale”.
Densitatea coloniei este influenţată în mare măsură de calitatea habitatului. Când brebii au fost lansaţi secvenţial într-o zonă vacantă anterior, s-au stabilit în mod succesiv într-un habitat bun, apoi într-un habitat sărăcit, mai apoi devenind „migratori” (Nolet & Rosell, 1994). Acest model a fost considerat ca o dovadă că comportamentul teritorial are o densitate limitată. Alegerea locului de stabilire a fost legată de gradul de ocupare, caracteristicile fizice ale malului şi a vegetaţiei acvatice şi riverane.
În zonele cu mari populaţii de breb, acestea apar frecvent într-o gamă largă de medii lotice, de la mici pâraie cu un flux adecvat doar pentru baraje, până la râuri mari.
De asemenea, ei folosesc medii lentice, cum ar fi lacuri mari, care nu suferă modificări dramatice ale nivelului apei.
Populaţia şi densitatea de mişcare a brebilor de-a lungul unui râu, sunt influenţate de disponibilitatea de arbori şi arbuşti cu frunze căzătoare. Plante erbacee, mai ales macrophyte acvatice, precum şi ramuri lemnoase din plante, cu frunze şi scoarţă, sunt deosebit de importante în perioada de creştere vegetativă. În timpul iernii, brebul poate fi dependent de plante lemnoase, în special de ritidomul moale (proaspăt). Disponibilitatea de plante lemnoase este unul dintre cei mai importanţi factori în determinarea teritoriului speciei şi distribuţia sa. Brebii pot stoca ramuri din arborii doborâţi, într-un depozit de alimente - de iarnă - ascuns, iar utilizarea ulterioară a acestei hrane va fi influenţată de severitatea iernii climatice (Nolet et al, 1994).
Brebii nu folosesc specia lor preferată de hrană, plopul, într-o manieră durabilă. Mai degrabă, aceştia au tendinţa de a supra-exploata unele resurse alimentare şi a irosi altele prin inundare. În general, sistemele de iaz ale brebilor nu sunt permanente. Se  sugerează, ca o măsură de management, prinderea în capcane şi relocarea, pentru menţinerea sustenabilităţii de hrană (Collen & Gibson, 2000).
Declinul extrem al populaţiilor de breb, ca urmare a epizootiilor, în special tularemia, a fost documentat. Alte boli caracteristice: pseudotuberculoza, tuberculoza(Mycobacter tuberculosis), leptospiroza (Leptospira icterohemoragiae), giardioza, coccidioza şi rahitismul (Osteomalacia tineretului). Castor fiber are şi paraziţi externi specifici cum ar fi căpuşa şi Platypsyllus castoris - un mic coleopter din familia Leptinidae. Acesta din urmă este un parazit de adăpost. El poate fi un vector pentru bolile infecţioase(Collen & Gibson, 2000).
Distrugeri locale şi alte evenimente naturale, cum ar fi inundaţii rapide sunt probleme care pot surveni. Eroziunea malului în timpul inundaţiilor de primăvară poate fi deosebit de distructivă pentru brebii cu adăpost în maluri. Iarna, blocajele de gheaţă pot smulge ocazional proviziile de alimente şi chiar adăposturile lor (Rosell et al, 2005).

Populaţii, distribuţie actuală
Evoluţia statutului populaţiilor
La ora actuală, este confirmat faptul că populaţiile de Castor fiber  se menţin relativ stabile din punct de vedere al viabilităţii. Cu toate acestea, în Europa, şi într-o mică măsură şi în România, semne de regresie persistă în unele sectoare. Treptat s-au recolonizat unele drenaje abandonate, recuperarea unor reţele hidrografice a reformat nuclee de populaţii importante.
Castor fiber este o specie importantă pentru ecosistemele acvatice, având un efect benefic în menţinerea şi controlul unor habitate şi specii importante pentru biodiversitate.
Populaţii şi distribuţie în România
Metode
Este dificil de a estima cu exactitate numărul de brebi în anumite locaţii, şi în timpul sezoanelor specifice. Estimările populaţiilor se pot schimba sezonier. Dacă numărătoarea se desfăşoară primăvara timpuriu, înainte ca juvenilii să fie activi, numărul de exemplare conduce la o populaţie mai mică decât în cazul în care estimarea a fost realizată la sfârşitul verii, când prezenţa juvenililor ar putea fi documentată. Metodele de numărare depind de mărimea populaţiei, de calificarea lucrătorilor, precum şi resursele financiare disponibile. Astfel, estimările sunt influenţate de aceste constrângeri.
Informaţiile disponibile cu privire la dimensiunile populaţiei sunt prezentate în Tabelul 2.
În România, brebii au populaţii scăzute ca număr în prezent, şi din această cauză există multe habitate potrivite care nu sunt utilizate.
Datele prezentate aici sunt, probabil, conservatoare, deoarece ca urmare a extinderii rapide a arealului, specia colonizează noi teritorii şi au tendinţa de a selecta habitatele care necesită puţine modificări, unde prezenţa lor nu poate fi imediat remarcată de ne-specialişti. Extinderea foarte mare în populaţii şi areal poate fi aşteptată în următoarele decenii. Un exemplu tipic de model de dezvoltare a populaţiei într-un bazin acvatic, ca urmare a unei recolonizări naturale sau artificiale, a devenit evident în ultimii ani, motiv pentru care a fost analizat de Halley & Rosell (2002).

Tabel 2. Locaţii şi mărimea populaţiei minime estimată la breb (Castor fiber).


Localizare

Kilometri de râu populat

Populaţii actuale (minimum de indivizi / populaţie)

  • râul Mureş – între Veţel şi  Nădlac

 

Cca. 265 km

Între 50 şi 100 indivizi (observaţiile nu sunt terminate)

  • râul Olt –  între Bixad(Harghita) şi Turnu Roşu(Sibiu), au intrat şi pe pâraiele afluente

 

Cca. 240 km

Aprox. 300 exemplare

  • râul Ialomiţa – între Giurgeni(Vadu Oii) şi Dridu

 

Cca. 80 km

Aprox. 60 exemplare

  • Delta Dunării

-

Număr necunoscut (redus)

Repopularea cu exemplare din această specie protejată de lege este un demers al Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice din Braşov.
Mureşul este principalul coridor de migraţie, din zona de vest, al brebilor. Existând zone unde habitatul specific este deranjat, el poate părăsi acele habitate migrând fie în amonte fie în aval.
Mureşul, în cursul său inferior (judeţul Arad), primeşte afluenţi importanţi ca debit. Deşi coboară din munte apa acestor pâraie se poate pierde în patul albiei în miez de vară, rămânând doar o vale seacă, acesta fiind unul din motivele pentru care brebii nu au migrat în zona colinară.
În România, populaţia de brebi se ridică acum la peste 500 de exemplare şi se găsesc pe râurile Olt şi afluenţi, Mureş, Ialomiţa, Someş şi Criş, ca urmare a programului demarat în 1998.

Fig. 5. Rosături (foto: Herlo Gabriel)

2. 7 Sinteze – Concluzii
Relaţii ecologice
Populaţiile de brebi au fost extinse până la punctul de a fi un deranj în unele zone şi există o literatură în creştere cu privire la metodele de a ţine sub control populaţiile (Collen & Gibson, 2000).
Brebii sunt recunoscuţi între mamifere pentru capacitatea lor de a modifica împrejurimile pentru a le face mai potrivite pentru habitatul lor, în principal prin construirea de baraje, canale, etc. Aceste activităţi determină multe din relaţiile care le au cu flora şi fauna în arealul în care ei trăiesc.
Doborârea de arbori, evident, are un efect pentru arborii de pe malul râului, dar acest lucru are rareori ca rezultat defrişări ale zonei riverane.

CARACTERIZARE GENERALĂ

Clasa Mammalia, Ordinul Rodentia, Familie Castoridae
Castorul european este o specie protejată si este singurul reprezentant al familiei Castoridae în Europa. În America de Nord se găseşte castorul american (Castor canadensis), care este o specie foarte asemănătoare cu cel european din toate punctele de vedere.
Castorii trăiesc la marginea apelor dulci, curgătoare sau nu, în apropierea zonelor împădurite. Ei pot afecta foarte mult mediul lor prin construirea barajelor, canalelor şi a altor structuri. Brebii sapă vizuini în mal, cu unul sau mai multe locuri de acces, inclusiv sub suprafaţa apei, iar lemnele tăiate sunt utilizate pentru a construi diguri sau adăposturi, fiind, totodată, o sursă importantă de hrană. Construirea de baraje ridică nivelul local al apei, în aşa fel încât schimbă poziţia marginii apei și dau naştere la noi habitate pentru multe specii de insecte, amfibieni şi păsări. De aceea brebul este denumit "inginer al ecosistemului", fiind capabil de a schimba caracterul unui ecosistem. Acest efect este de multe ori extrem de pozitiv în mediul rural „epuizat” de activitatea umană, deoarece valoarea ecologică şi biodiversitatea teritoriului ocupat creşte, în cele mai multe zone modificate de castori.
Zona în care se găseşte adăpostul este o zonă liniştită, așa încât el poate ieşi şi în cursul zilei pentru a se hrăni. Castorii sunt mai degrabă animale crepusculare decât nocturne, acesta însemnând că au activitate mai intensă în zori şi amurg, pe tot parcursul anului şi nu hibernează. Animalul rămâne în locuinţa sa atunci când condiţiile din exterior împiedică ieşirea din adăpost (îngheţarea apei, temperatura de afara prea scăzută). În acest timp se hrăneşte cu hrana colectată în timpul verii. Adăpostul construit este păstrat curat în mod constant extins şi reconstruit, cu straturi alternante de ramuri, nuiele, aşchii de lemn proaspăt, coajă şi mâl - în special toamna târziu, când castorii se pregătesc pentru iarnă.
Corpul brebului este perfect adaptat unui mod de viaţă. Părul gros, cu stratul pufos, abundent de la bază serveşte ca protecţie la frig şi umiditate. Membrele, puter­nice au câte cinci degete, terminate în unghii puternice, cele ale piciorului din faţă fiind uşor mai înguste şi mai lungi. Membrele anterioare sunt foarte scurte, de o agilitate deosebită, şi sunt folosite pentru a manipula crengile şi arborii retezaţi, la săpatul adăpostului, a canalelor, la curăţirea blănii, la joacă, precum şi la căratul materialelor de construcţie şi în timpul procesului de hrănire. Membrele posterioare sunt de asemenea scurte dar mult mai puternice, fiind adaptate în special pentru înot.
Capul aplatizat este de mărime mijlocie, este bine acoperit cu păr şi blană, cu excepţia nărilor. Urechile scurte, mici cu marginile foarte dezvoltate, se pot închide sub apă; auzul este fin. Mirosul este cel mai dezvoltat simţ. Nasul scurt, pielos prezintă o pereche de nări care, de asemenea, se pot închide sub apă. Pe lângă faptul că este o parte foarte importantă a sistemului de comunicare, brebii utilizează de asemenea simţul mirosului pentru a localiza plante comestibile, permiţând brebului să detecteze, de exemplu, un plop de la câteva sute de metri depărtare. Ochii, mici ca dimensiune, sunt plasaţi în partea superioară a capului. Sunetelediferă de la un grohăit moale, pufnind uneori, alteori modulat.
Castorul eurasiatic este o specie monogamă şi are relativ o durată lungă de viaţă (cca 7-8 ani). Perechile formate rămân împreună uneori mai mulţi ani de zile, însă de cele mai multe ori legătura durează toată viaţa. În fiecare an se nasc 2 sau 3, uneori chiar 5 pui. Aceștia nu ies din adăpost până la vârsta de o lună, iar la primele ieşiri în afara adăpostului sunt întotdeauna însoţiţi de cel puţin un adult. .
Factorii mortalităţii pot să fie atât naturali (boli, ierni foarte grele cu îngheţuri puternice, care duc la moarte prin înfometare, inundaţii care odată cu curentul foarte puternic de apă aduc arbori şi pietre, prădători naturali), cât și antropici (accidente rutiere, braconaj, modificarea mediului de către om etc).

 • 

 

•  Comments

Totodată, este de dorit ca informaţiile şi datele din site, să se actualizeze periodic. La acest lucru pot participa voluntari şi nu numai, fie prin intermediul secţiunii contribuţie, fie contactându-mă via e-mail.

View My Stats